De-a lungul timpului au fost prezentate pe diverse canale de comunicare familiile de pe mapamond despre care se presupune că ar conduce destinele acestei lumi. Intrând în posesia unor istorisiri cu privire la ascensiunea la putere a unora dintre bogații lumii, m-am gândit ca ar fi interesant să le prezint pe blog-ul meu; și voi începe acest periplu cu familia Morgan.
Prietenia familiei Morgan cu George Peabody, un afacerist american ce trăia în Anglia, a avut ca rezultat înființarea la Londra a unei instituții financiare, care din 1838 avea să conducă tot ce înseamna finanțe americane pe Wall Street, acționând ca o pseudo-bancă centrală americană. Peabody era un asociat de afaceri al familiei Rothschild, ceea ce a ajutat ca afacerile Morgan să se dezvolte sub umbrela Rothschild.
În 1952, cercetătorul Eustace Mullins susținea că membrii familiei Morgan nu erau altceva decât agenți Rothschild, iar JP Morgan & Company opera în S.U.A. în numele familiei Rothschild asigurându-i astfel anonimitatea pe tărâmul American, iar ca răsplata între anii 1895-1896 Casa Rothshild a facilitat companiei Morgan operațiuni financiare cu aur pe teritoriul Europei.
Cu ajutorul familiei Rothshild imperiul financiar Morgan s-a extins rapid pe tot globul, activând prin intermediul companiei Morgan-Grenfell de la Londra și prin Morgan et Ce de la Paris. Pentru a-i acorda lui Morgan un sprijin mai substanțial și pe teritoriul american, Rothschild a infiintat Drexel & Company în Philadelphia prin intermediul verilor săi, familia Lambert.
Astfel Casa Morgan a început să deservească necesitățile financiare ale puternicelor familii Astor, DuPont, Guggenheim, Vanderbilt și Rockefeller finanțând lansarea AT&T, General Motors, General Electric și DuPont. La fel ca băncile Rothschild și Barings din Londra, Morgan a devenit parte a structurii de putere în multe țări.
Până în 1890, Casa Morgan a acordat împrumuturi băncii centrale a Egiptului, a finanțat căile ferate rusești, a tranzacționat obligațiunile guvernamentale ale provinciilor braziliene și a susținut financiar proiecte de lucrări publice în Argentina. O recesiune din 1893 a sporit puterea Casei Morgan, mai ales că în acel an, a salvat guvernul S.U.A. dintr-o criză de lichidități prin formarea unui consorțiu financiar ce a susținut rezervele guvernamentale cu un transport de aur Rothschild în valoare de 62 de milioane de dolari.
Morgan a fost forța motrice din spatele expansiunii către vestul S.U.A., finanțând și controlând extinderea căilor ferate spre vest prin intermediul trusturilor. În 1879, Compania de Căi Ferate New York a lui Cornelius Vanderbilt, finanțată de Casa Morgan, a oferit tarife preferențiale de transport maritim monopolului în devenire al lui John D. Rockefeller, Standard Oil, cimentând astfel relația Rockefeller-Morgan. În 1904, John Moody, fondatorul agenției Moody’s, spunea că este imposibil să vorbim despre interesele Rockefeller și Morgan în mod separat.
De asemenea Morgan și Kuhn Loeb, bancherul lui Edward Harriman, dețineau monopolul asupra căilor ferate, în timp ce dinastiile bancare Lehman, Goldman Sachs și Lazard s-au alăturat familiei Rockefeller în controlul bazei industriale din S.U.A.
În 1903, opt familii cu putere financiară foarte mare au fost înființat Banker’s Trust, o instituție financiară privată. Benjamin Strong de la Banker’s Trust a fost primul guvernator al Băncii Rezervei Federale din New York. Crearea Rezervei Federale din 1913 a condus la fuzionarea puterii financiare a celor opt familii cu puterea militară și diplomatică a guvernului american. Din acel moment dacă împrumuturile lor din Europa sau din alte zone ale lumii erau neplătite, oligarhii puteau trimite pușcașii marini americani pentru a colecta datoriile.
Pentru o mai bună activitate financiară și datorită relațiilor externe la nivel înalt, Morgan, Chase și Citibank au format un consorțiu internațional de creditare. Familia Morgan avea legături foarte cordiale cu Casa Britanică Windsor și cu Casa Italiană Savoy. Familiile Kuhn Loeb, Warburg, Lehman, Lazard, Israel Moses Seif și Goldman Sachs aveau, de asemenea, legături strânse cu regalitatea europeană. Toate acestea au făcut ca până în 1895, Morgan să controleze fluxul de aur în și din S.U.A.
Aceste mișcări de concentrare a puterii în mâinile câtorva familii, ce activau pe teritoriul american, au făcut ca neîncrederea publicului în consorțiile financiare și industriale să se răspândească pe tot cuprinsul țării. Mulți îi considerau trădători care lucrează pentru vechile organizații europene. deoarece Standard Oil a lui Rockefeller, US Steel a lui Andrew Carnegie și căile ferate ale lui Edward Harriman erau finanțate de banca Kuhn Loeb, care avea o colaborare strânsă cu familia Rothschild din Europa.
Mai mult presiunea populației a determinat liderii mai multor state din vestul S.U.A. să interzică activitățile acelor bancheri pe teritoriul lor. Pastorul William Jennings Bryan, candidat democrat la președinția S.U.A. între 1896 și 1908, a avut ca temă centrală a campaniei sale anti-imperialismul clamând că America a căzut într-o capcană a „servituții financiare față de capitalul britanic”. Teddy Roosevelt l-a învins pe Bryan în 1908, dar a fost forțat de propaganda anti-imperialismului bancar să adopte Legea Anti-Trust Sherman.
În 1912 au avut loc în Congres audierile Pujo cu privire la concentrarea puterii pe Wall Street. Rezultatul audierilor coroborat cu fuziunile între institutiile financiare, ce au creat organizații oligarhice, l-au determinat pe președintele Woodrow Wilson să ceară desființarea consiliilor directoare interconectate astfel că în 1914 a fost adoptată Legea Anti-Trust Clayton.
Istoricii spun că Jack Morgan, noul lider al Casei Morgan, a răspuns la aceste acțiuni geuvernamentale în modul său. A solicitat clienților săi, Remington și Winchester, să mărească producția de arme, iar împreună cu Fundația Carnegie și alte entități oligarhice l-a instigat pe Wilson să accepte intrarea S.U.A. în Primul Război Mondial. Conform unor surse ale acelor vremuri, chiar înainte de ciocnirea armelor, firma franceză Rothschild Freres a transmis un mesaj lui Morgan & Company din New York, solicitând acordarea unui împrumut de 100 de milioane de dolari, din care o parte substanțială urma să rămână în S.U.A. pentru a plăti achizițiile franceze de bunuri americane.”
Se presupune că Morgan a finanțat jumătate din fondul de război al S.U.A., în timp ce primea comisioane pentru punerea la dispoziția guvernului a unor furnizori precum GE, Du Pont, US Steel, Kennecott și ASARCO, toți fiind clienții Casei Morgan. De asemenea, se vehiculează că Morgan a finanțat războiul boer-britanic din Africa de Sud și războiul franco-prusac. Ca o ironie a sorții Conferința de pace de la Paris din 1919 a fost prezidată de Morgan și tot Casa Morgan ar fi condus atât eforturile de reconstrucție ale Germaniei, cât și a aliaților.
În anii 1930, propaganda populista a reapărut în America, după ce Goldman Sachs, Lehman Bank și alții au profitat de pe urma Marii Crize din 1929. Louis McFadden (D-NY), președintele Comisiei bancare din Camera Deputatilor spunea că “Marea Depresiune nu a fost un accident, ci a fost o întâmplare concepută cu grijă… Bancherii internaționali au căutat să creeze o condiție de disperare, astfel încât să poată apărea ulterior ca lideri incontestabili in toate domeniile”.
În 1936 senatorul Gerald Nye (D-ND) a condus o investigație privind munițiile. Nye a concluzionat că Morgan a aruncat SUA în Primul Război Mondial pentru a proteja împrumuturile și pentru a dezvolta industria de armament. Ulterior, senatorul a elaborat un document intitulat “Următorul război”, care se referea în mod cinic la „vechea zeiță a trucului democrației”, prin care Japonia ar putea fi folosită pentru a atrage S.U.A. în al Doilea Război Mondial.
În 1937, ministrul de interne, Harold Ickes, a avertizat asupra influenței „celor 60 de familii ale Americii”, iar mai târziu istoricul Ferdinand Lundberg a scris o carte cu exact același titlu. Tot în acea perioadă printre contestatarii cu notorietate a acestor familii influente s-a aflat si William O. Douglas, judecător al Curtii Supreme, ce afirma că: „ influența Morgan… cea mai periculoasă din industria și finanțele zilelor noastre”.
Sursele vremii relatează că la toate aceste acuze, Jack Morgan a răspuns prin împingerea S.U.A. spre cel de-al Doilea Război Mondial folosindu-se relațiile strânse pe care le avea cu familiile Iwasaki și Dan. Aceste familii erau cele mai bogate două clanuri ale Japoniei, care au deținut Mitsubishi și, respectiv, Mitsui, de la aparitia companiilor în perioada shogunatelor din secolul al XVII-lea.
În anumite medii se zvonește că familia Morgan ar fi avut, de asemenea, relații strânse cu fascistul italian Benito Mussolini, dar și cu doctorul nazist german Hjalmer Schacht, ce ar fi fost un agent al Casei Morgan în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, reprezentanții Morgan s-au întâlnit cu Schacht la Bank of International Settlements (BRI) din Basel, Elveția.
Opinia autorului
Cunoașterea istoriei ne permite să observăm cauzele care au stat în spatele anumitor evenimente. De pildă, întâmplările ce au condus la izbucnirea celor două mari conflagrații mondiale ne ajută să înțelegem cum un eveniment mic poate duce la o serie de schimbări majore.
Se spune că istoria ar trebui să ne ajute să nu mai repetăm greșelile trecutului, dar dacă evenimentele viitoare nu sunt cauzate de greșeli, ci de intenții. Cum ar trebui să procedăm în situații în care nu greșeala reprezintă cauza?
Surse:
https://www.biography.com/business-leaders/jp-morgan
https://www.history.com/topics/19th-century/john-pierpont-morgan
The House of Morgan: An American Banking Dynasty and the Rise of Modern Finance, January 13, 2010